Dacă până acum am vorbit despre civilizații în care tatuajele puteau reprezenta noblețea, apartenența, rangul social, protecția sau apropierea de divinitate, Grecia și Roma antică ne arată o față cu totul diferită a istoriei tatuajului. În lumea greco-romană, semnul permanent aplicat pe piele a fost asociat adesea nu cu frumusețea, ci cu pedeapsa, sclavia, captivitatea și rușinea. Din această lume provine chiar unul dintre cuvintele pe care îl folosim astăzi pentru a descrie o marcă socială greu de șters: stigma.
Tatuajele, grecii și „barbarii”
Tatuajele în Grecia Antică erau puternic asociate cu populațiile pe care grecii le considerau străine sau „barbare”.
Tracii sunt printre cele mai cunoscute exemple. Arta greacă îi reprezintă uneori pe traci, în special pe femeile trace, cu modele geometrice și figurative pe brațe, picioare și alte zone ale corpului.
Și perșii foloseau marcarea permanentă a corpului.
Herodot relatează că, după bătălia de la Termopile din 480 î.Hr., regele persan Xerxes a ordonat marcarea cu semne regale a unor tebani care ajunseseră în mâinile sale.
În lumea persană, astfel de semne puteau reprezenta dominația și supunerea celui însemnat.
Grecii au ajuns, la rândul lor, să utilizeze tatuarea sau marcarea corporală ca pedeapsă și metodă de identificare.
De aici apare una dintre diferențele fundamentale dintre tatuajul greco-roman și numeroasele tradiții tribale de tatuare:
în multe cazuri, stigma nu era ales de persoana care îl purta.
Era impus.
De la ornament la pedeapsă
În societatea greacă, tatuajul a căpătat o puternică semnificație negativă atunci când a început să fie folosit pentru sclavi, prizonieri și criminali.
Scopul era simplu.
Un semn permanent făcea persoana ușor de identificat.
Un sclav fugit putea să-și schimbe hainele, să plece într-un alt oraș sau să încerce să se prezinte drept om liber.
Un semn vizibil pe frunte sau pe mâini era mult mai greu de ascuns.
Tatuajul devenea astfel o formă de control.
Nu era numai o pedeapsă fizică, ci și una socială: persoana purta permanent pe corp dovada statutului sau a infracțiunii sale.
Romanii au preluat și dezvoltat această utilizare a marcării corporale.
Tatuarea sclavilor și criminalilor în lumea romană
Sursele grecești și romane conțin numeroase referiri la sclavi și condamnați purtând stigmata.
Semnele puteau fi litere, abrevieri sau alte inscripții care indicau statutul persoanei ori pedeapsa primită.
În literatura antică apar inclusiv referiri la sclavi fugari care purtau pe față inscripții greu de ascuns.
Celebrul Satyricon al lui Petronius descrie chiar o scenă în care personajele încearcă să se deghizeze în sclavi fugari prin imitarea unor asemenea inscripții pe față.
Unele relatări moderne afirmă că formula folosită era echivalentul expresiei:
„Oprește-mă, sunt un fugar.”
Existența tatuajelor textuale aplicate sclavilor fugari este bine documentată, dar trebuie făcută o precizare: nu avem o dovadă directă că această formulă exactă era inscripția standard folosită pretutindeni în Imperiul Roman.
„Taxele plătite” – un caz mai complicat decât pare
Una dintre cele mai cunoscute povești despre tatuajele sclavilor romani spune că sclavii transportați în provincia Asia erau tatuați cu un semn echivalent expresiei „Taxele plătite”.
Povestea își are originea într-o importantă inscripție juridică descoperită la Efes, cunoscută drept Customs Law of Asia sau Lex Portorii Asiae.
Inscripția, publicată în anul 62 d.Hr., conține reguli privind taxele vamale din provincia romană Asia.
Într-un pasaj este menționată aplicarea unui semn sau sigiliu fiscal asupra sclavilor pentru care taxele fuseseră achitate.
De-a lungul timpului, acest pasaj a fost interpretat de unii cercetători ca referindu-se la un tatuaj sau la o marcă corporală.
Alți specialiști au propus însă că putea fi vorba despre un sigiliu atașat unui colier sau alt sistem de identificare.
Prin urmare, imaginea sclavului roman cu cuvintele literal „Tax paid” tatuate pe frunte este posibilă ca interpretare, dar nu trebuie prezentată ca un fapt absolut demonstrat.
Platon și pedeapsa prin marcarea corpului
Numeroși autori greci și latini menționează marcarea corporală în contextul pedepsei.
Un exemplu foarte clar apare chiar la Platon.
În Legile, filosoful discută pedeapsa pentru jefuirea templelor.
În cazul în care infractorul era sclav sau străin, Platon propunea ca nenorocirea sau vina lui să fie înscrisă pe frunte și pe mâini, după care condamnatul urma să fie biciuit și alungat.
Este unul dintre cele mai clare exemple care arată asocierea dintre marcarea permanentă a pielii și pedeapsa socială în lumea greacă.
Caligula și stigma ca umilință
Tatuarea și marcarea nu erau rezervate exclusiv sclavilor.
Istoricul roman Suetonius relatează că împăratul Caligula a ordonat ca inclusiv persoane de rang înalt să fie desfigurate prin semne înainte de a fi trimise în mine, la construcția drumurilor sau la alte pedepse.
Pentru un om liber sau pentru o persoană din clasele superioare, o asemenea pedeapsă avea o semnificație suplimentară.
Stigma îl cobora simbolic la statutul celor lipsiți de libertate și de onoare.
Orfeu și femeile trace tatuate
Legătura dintre tatuaj și lumea tracică apare spectaculos în arta greacă.
Numeroase vase grecești din secolul al V-lea î.Hr. reprezintă moartea legendarului muzician Orfeu.
Potrivit mitului, după pierderea soției sale, Euridice, Orfeu ajunge în cele din urmă să fie ucis de femeile trace.
Pe vase, acestea sunt reprezentate atacându-l cu diferite arme: sulițe, cuțite, topoare, pietre și alte obiecte.
Dar există un detaliu extraordinar de interesant.
Multe dintre femeile trace sunt reprezentate cu tatuaje.
Pe brațele și uneori pe picioarele lor apar linii, puncte, zigzaguri, spirale, animale stilizate și alte motive geometrice.
Un vas atribuit pictorului Hermonax, datat aproximativ 470–450 î.Hr., prezintă femei trace tatuate care îl atacă pe Orfeu.
Aceste imagini reprezintă unele dintre cele mai importante surse vizuale privind tatuajele tracilor.
Există mai multe tradiții antice care încearcă să explice tatuajele femeilor trace. În unele versiuni, ele sunt legate de pedeapsă, în altele de statut, frumusețe sau chiar de povestea lui Orfeu.
Totuși, afirmația că femeile s-ar fi tatuat special pentru a sărbători uciderea lui Orfeu și pentru a-și avertiza soții infideli trebuie privită mai degrabă ca o interpretare târzie decât ca un fapt istoric demonstrat.
Tatuajele militare romane – ce știm cu adevărat?
Unul dintre cele mai interesante subiecte este marcarea soldaților romani.
De-a lungul timpului s-a răspândit ideea că legionarii romani purtau tatuaje cu vulturul imperial sau cu simbolul legiunii.
Există într-adevăr o sursă importantă care vorbește despre marcarea recruților.
Scriitorul militar roman Vegetius, care a scris probabil la sfârșitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea, menționează faptul că un recrut nu trebuia să primească imediat semnul oficial realizat prin înțepături.
Mai întâi trebuia testat.
Abia după ce demonstra că este suficient de puternic și potrivit pentru viața militară putea primi semnul.
Această descriere este foarte importantă pentru istoria tatuajului militar.
Totuși, Vegetius nu ne spune clar cum arăta semnul.
Ar fi putut fi:
- simbolul unității;
- un semn imperial;
- o abreviere;
- o marcă administrativă;
- sau un alt simbol oficial.
Uneori s-a presupus că putea fi vulturul roman sau emblema legiunii, dar nu avem suficiente dovezi pentru a afirma acest lucru cu certitudine.
Aveau soldații lui Hadrian tatuaje?
O afirmație populară spune că legionarii și auxiliarii care au servit la Zidul lui Hadrian ar fi avut tatuaje militare.
Ideea a fost popularizată inclusiv de specialista britanică în arheologie romană Lindsay Allason-Jones.
Problema este însă cronologia.
Hadrian a domnit între 117 și 138 d.Hr., în timp ce Vegetius a scris cu peste două secole mai târziu.
Textul lui Vegetius demonstrează existența unei forme de marcare militară în armata romană târzie, dar nu demonstrează automat că exact aceeași practică era aplicată tuturor soldaților de pe Zidul lui Hadrian în secolul al II-lea.
Este o ipoteză interesantă, dar trebuie prezentată ca ipoteză, nu ca fapt sigur.
Aëtius și una dintre cele mai vechi descrieri tehnice ale tatuării
Una dintre cele mai fascinante surse privind tehnica tatuării antice provine din secolul al VI-lea.
Medicul bizantin Aëtius din Amida a păstrat în vasta sa compilație medicală o descriere detaliată a realizării unui stigma.
El explică faptul că asemenea semne puteau fi întâlnite pe față și pe alte zone ale corpului și menționează în mod explicit semnele aflate pe mâinile soldaților.
Rețeta sa pentru pigment include mai multe ingrediente:
- material vegetal ars sau pregătit;
- bronz corodat;
- gale vegetale;
- vitriol;
- oțet;
- apă;
- zeamă de praz.
În vechile traduceri ale textului apar proporții precum o parte principală de material vegetal, două părți mai mici de bronz corodat și gale și o cantitate mai redusă de vitriol.
Este mai corect să păstrăm proporțiile istorice decât să transformăm automat unitățile antice în grame moderne, deoarece valoarea exactă a unităților folosite putea varia.
Cum se realiza tatuajul
Descrierea lui Aëtius seamănă surprinzător de mult, în principiul de bază, cu tatuarea manuală tradițională.
Mai întâi se pregătea zona.
Modelul era trasat pe piele.
Apoi pielea era înțepată în mod repetat cu ace până când apărea sângele.
După aceea pigmentul era frecat în suprafața proaspăt înțepată.
Cu alte cuvinte, principiul era:
înțepare repetată + introducerea pigmentului în piele.
Aceasta este ideea fundamentală care stă și la baza tatuajului modern.
Diferența uriașă o reprezintă controlul adâncimii, instrumentele, pigmenții, igiena și prevenirea infecțiilor.
Un asemenea procedeu antic ar fi considerat astăzi extrem de riscant într-un studio profesionist.
CASETĂ: Ce înseamnă „stigma”?
Cuvântul stigma provine din limba greacă.
Verbul stizein însemna aproximativ „a înțepa”, „a marca” sau „a face un semn prin înțepare”.
Stigma era semnul rezultat.
În textele antice, termenii nu fac întotdeauna o diferență perfectă între tatuaj, marcă și uneori chiar însemnarea prin ardere.
Din acest motiv, istoricii trebuie să analizeze contextul pentru a determina ce tehnică a fost probabil folosită.
În societatea greco-romană, stigma aplicat unui sclav sau criminal reprezenta nu doar un semn fizic.
Era un semn al degradării sociale.
De aici provine și sensul modern al cuvântului stigmat: o caracteristică asociată cu rușinea, dezonoarea sau excluderea.
Îndepărtarea tatuajelor în Antichitate
Dacă tatuajul putea fi o marcă a sclaviei sau a crimei, este firesc că au existat și oameni care doreau să scape de el.
Medicii greci și romani au descris diferite procedee de eliminare a stigmatelor.
Aëtius a păstrat mai multe asemenea rețete.
Una dintre ele utiliza substanțe precum varul sau ghipsul și carbonatul de sodiu.
O alta conținea piper, rută și miere.
Procedura era mult mai brutală decât metodele moderne.
Zona era curățată cu nitru, apoi tratată cu rășină și acoperită pentru câteva zile.
După aceea tatuajul putea fi din nou înțepat cu un ac până la sângerare, iar peste răni era aplicată sare.
Ulterior se aplicau substanțele pregătite și zona era din nou bandajată.
Aëtius susținea că astfel semnele puteau fi eliminate în aproximativ douăzeci de zile fără cicatrici importante.
Din perspectiva medicinei moderne, această afirmație trebuie privită cu multă rezervă.
Procedeul presupunea practic provocarea controlată a unei noi leziuni în piele, cu risc evident de infecție, arsuri chimice și cicatrici.
Alte metode antice de îndepărtare
Aëtius nu era singurul autor care menționa asemenea proceduri.
Sursele greco-romane păstrează diferite formule pentru eliminarea pigmentului sau distrugerea pielii în care fusese introdus.
Unele conțineau plante, minerale, acizi naturali sau alte substanțe caustice.
Există chiar relatări despre amestecuri care astăzi par bizare, inclusiv preparate pe bază de excremente de animale și oțet.
Privite din perspectiva tatuajului modern, aceste tehnici seamănă mai degrabă cu o combinație între abraziune, cauterizare chimică și îndepărtare traumatică a pielii.
Au trebuit să treacă aproape două milenii până la apariția sistemelor moderne de eliminare a pigmentului cu laser.
Theophilos și cei doi călugări „scriși pe față”
Un episod spectaculos din istoria mai târzie a stigmatizării corporale s-a petrecut în Imperiul Bizantin.
În timpul conflictelor iconoclaste, împăratul bizantin Theophilos, care a domnit între 829 și 842, i-a persecutat pe frații și călugării Theodoros și Theophanes.
Aceștia susțineau venerarea icoanelor.
În anul 836, după ce au refuzat să renunțe la poziția lor, celor doi le-au fost înscrise pe frunte și pe față douăsprezece versuri iambice.
Din cauza acestei pedepse, cei doi au devenit cunoscuți sub numele de Graptoi, adică aproximativ „cei scriși” sau „cei inscripționați”.
Nu era vorba despre simple versuri obscene, așa cum apare uneori în relatările populare.
Textul avea rolul de a-i umili public și de a-i prezenta drept eretici și infractori.
Este un exemplu remarcabil al supraviețuirii ideii antice de stigma: corpul devenea suportul pe care autoritatea scria public vina persoanei.
Constantin și protejarea feței
O schimbare foarte importantă s-a produs în timpul împăratului Constantin cel Mare.
În jurul anilor 315–316 d.Hr., Constantin a emis o lege privind condamnații trimiși în mine sau la spectacolele gladiatoriale.
Legea nu interzicea complet marcarea lor.
Interzicea însă aplicarea semnului pe față.
În schimb, pedeapsa putea fi înscrisă pe mâini sau pe gambe.
Motivația textului este extraordinară: fața omului, formată după asemănarea frumuseții cerești, nu trebuia pângărită.
Această schimbare este importantă și pentru evoluția atitudinii creștine față de corp.
Dar Constantin nu a declarat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman în anul 325.
Prin Edictul de la Milano din 313, creștinismul a primit libertate legală de cult.
Creștinismul niceean a devenit religia oficială a Imperiului abia în 380, sub împăratul Theodosius I, prin Edictul de la Tesalonic.
A interzis Biserica tatuajele în anul 787?
Aceasta este una dintre cele mai repetate povești din istoria populară a tatuajului.
Se afirmă frecvent că:
„Papa Hadrian I a interzis tatuajele în anul 787.”
Problema este că afirmația, în această formă, este greșită.
În anul 787 s-a desfășurat al Doilea Conciliu de la Niceea, cu aprobarea papei Hadrian I.
Conciliul s-a ocupat în primul rând de controversa iconoclastă și de legitimitatea venerării imaginilor religioase.
Nu există un canon al acestui conciliu care să reprezinte o interdicție universală a tatuajului.
În schimb, o misiune papală și un conciliu desfășurat în Anglia, în Northumbria, în jurul anilor 786–787, au discutat marcarea corpului într-un mod mult mai nuanțat.
Documentele făceau diferență între semnele realizate din motive păgâne și cele suportate „pentru Dumnezeu”.
Cu alte cuvinte, tatuajul creștin nu era tratat în același fel ca marcarea asociată practicilor considerate păgâne.
Această diferență este foarte importantă.
Tatuajul nu a dispărut din lumea creștină
Din acest motiv, nici afirmația că tatuajul ar fi devenit complet necunoscut în Europa creștină până în secolul al XIX-lea nu este corectă.
Practica a devenit mult mai rară în anumite regiuni ale Europei, dar nu a dispărut.
Pelerinii creștini care călătoreau în Țara Sfântă au continuat, în diferite perioade, să poarte sau să primească semne religioase permanente.
Crucea, numele lui Hristos, simbolurile Ierusalimului și alte semne ale pelerinajului au fost tatuate timp de secole.
Tradiția tatuajului creștin de pelerinaj din Ierusalim avea să supraviețuiască până în epoca modernă.
De la stigma la tatuajul ales
Poate cea mai mare diferență dintre tatuajul greco-roman și modul în care privim astăzi tatuajul este problema alegerii.
Într-un studio modern, tatuajul este, în mod normal, alegerea persoanei care îl poartă.
În Grecia și Roma antică, multe dintre semnele pe care astăzi le-am numi tatuaje aveau exact funcția opusă.
Ele spuneau:
acest om este sclav.
acest om a fugit.
acest om a fost condamnat.
acest om aparține unei instituții.
Corpul devenea astfel un document permanent.
Autoritatea putea scrie pe piele identitatea juridică sau socială a persoanei.
Tocmai această utilizare explică de ce lumea greco-romană a contribuit atât de puternic la asocierea dintre tatuaj și ideea de stigma.
Este una dintre cele mai întunecate, dar și cele mai fascinante etape din istoria tatuajului.
De la femeile trace tatuate reprezentate pe vasele grecești, la sclavii marcați, prizonierii de război, soldații romani și condamnații Imperiului, semnele permanente de pe piele au spus povești despre putere, apartenență, rușine și identitate.
Iar cuvântul care descria cândva semnul înțepat în pielea unui sclav sau condamnat a supraviețuit până astăzi.
Stigma.