Tatuajele arabe –dacă v-ați întrebat ce fel de tatuaje pot fi întâlnite în țările arabe și în regiunile învecinate ale Asiei de Sud-Vest, răspunsul este mult mai complex decât pare la prima vedere. Tradițiile de tatuare din această zonă au combinat, de-a lungul timpului, ornamentul, simbolismul, credințele legate de protecție și vindecare, identitatea tribală și frumusețea feminină. În același timp, lumea arabă este plină de contraste: unele comunități au păstrat tradiții de tatuare vechi de generații, în timp ce în altele tatuajul permanent a devenit puternic descurajat sau chiar respins din motive religioase și sociale.
Cele mai vechi urme și interpretări
Unele dintre cele mai vechi reprezentări care au fost asociate cu posibile forme de tatuare sau scarificare în Asia de Sud-Vest provin din Mesopotamia.
În timpul săpăturilor conduse de Sir Leonard Woolley la Ur, în anii 1929–1930, au fost descoperite figurine feminine din perioada Ubaid, unele dintre ele având semne negre pictate sau mici proeminențe de lut aplicate pe umeri și pe alte zone ale corpului.
Woolley a interpretat aceste semne ca posibile reprezentări ale unor tatuaje grosiere sau ale unor cicatrici ornamentale.
Trebuie însă făcută o precizare importantă: aceste figurine nu constituie o dovadă directă că oamenii din acea perioadă erau tatuați. Ele demonstrează mai degrabă faptul că decorarea corpului — prin pictare, tatuare, scarificare sau alte forme de ornamentare — era suficient de importantă pentru a fi reprezentată artistic.
Unele dintre figurinele de la Ur asociate acestui context sunt datate aproximativ între 4500 și 4000 î.Hr., ceea ce înseamnă că avem de-a face cu reprezentări vechi de peste șase milenii.
În cazul uneia dintre figurine, corpul feminin este reprezentat nud, iar pe umeri apar mici elemente decorative din lut și urme de culoare. Interpretarea lor exactă continuă să fie discutată de arheologi.
Relatările călătorilor europeni
O sursă mult mai clară pentru existența tatuajului în lumea arabă provine din relatările călătorilor europeni din secolul al XIX-lea.
Mai mulți dintre aceștia au descris femei tatuate din Irak, Siria și alte regiuni ale Orientului Apropiat.
În 1827, călătorul britanic James Silk Buckingham, în lucrarea sa despre călătoriile prin Mesopotamia, descria existența la Bagdad a unor persoane specializate în decorarea corpului femeilor.
El menționa modele sub formă de cununi, benzi și ornamente realizate pe piept, talie și alte zone ale corpului și observa că procedura necesita mai multe ședințe.
Relatarea sa este interesantă deoarece demonstrează că în Bagdadul începutului de secol XIX exista deja o formă de tatuare practicată ca meserie specializată.
Alți călători ai secolului al XIX-lea au descris femei cu desene albăstrui pe față, mâini, picioare, piept și glezne.
În unele comunități, aceste semne erau considerate atractive și reprezentau o parte firească a aspectului feminin.
Henry Field și studiul marcării corpului
Cu toate numeroasele relatări de călătorie, documentarea sistematică a tatuajelor tradiționale din Asia de Sud-Vest a rămas mult timp redusă.
Una dintre lucrările fundamentale este „Body-Marking in Southwestern Asia”, publicată de antropologul Henry Field în 1958.
Lucrarea analizează mai multe forme de modificare și ornamentare a corpului, inclusiv tatuarea, branding-ul, folosirea hennei și utilizarea kohl-ului.
Field și-a adunat informațiile în urma cercetărilor și călătoriilor sale în zone precum Irak, Iran, Siria, Egipt, Caucaz și regiunea Golfului Persic.
Autorul considera că numeroase forme de marcare a corpului aveau origini strâns legate de ritualuri, credințe și practici religioase sau protectoare.
Înainte de publicarea lucrării lui Field, cercetătoarea Winifred Smeaton Thomas publicase deja, în 1937, un studiu dedicat în mod special tatuajului la arabii din Irak.
Astfel de cercetări au devenit extrem de importante deoarece multe dintre tradițiile descrise atunci au început să dispară în cursul secolului XX.
Beduinii, Nawar și tradițiile itinerante
În relatările etnografice mai vechi apar frecvent populațiile beduine și grupurile itinerante Nawar sau Dom.
În literatura occidentală veche, aceștia erau uneori denumiți prin termeni care astăzi sunt considerați depășiți sau improprii. Sursele moderne preferă denumirile specifice comunităților respective.
Femeile beduine puteau purta tatuaje elaborate pe față, bărbie, mâini, brațe și alte zone ale corpului.
În unele regiuni, tatuajele erau realizate de femei specializate, inclusiv practicante itinerante din comunități Nawar sau Dom.
Aceste femei transmiteau tehnicile din generație în generație.
Practicile respective nu erau identice în toată regiunea. Tatuajele arabe, kurde, yazidite, amazighe sau ale altor populații din Orientul Apropiat și Africa de Nord puteau avea modele, semnificații și tehnici diferite.
Totuși, există numeroase asemănări: puncte, linii, forme geometrice, simboluri vegetale sau astrale, precum și tatuaje realizate pentru frumusețe, protecție, fertilitate sau vindecare.
Tatuajele din Irak
În Irak, tatuarea tradițională a fost foarte răspândită în comunitățile rurale și tribale în prima jumătate a secolului XX.
În limbajul popular, tatuarea putea fi cunoscută sub denumirea de daqq sau dagg, un cuvânt provenit dintr-o rădăcină care înseamnă aproximativ „a lovi”, „a bate” sau „a ciocăni”.
Denumirea se referă la modul tradițional de aplicare a tatuajului: pielea era înțepată în mod repetat, punct cu punct.
În araba clasică, pentru tatuaj apare și termenul washm.
Tehnica tradițională putea utiliza ace sau grupuri de ace, iar pigmentul era obținut din diferite materiale naturale. În unele regiuni se foloseau funingine, cărbune sau alte substanțe întunecate amestecate cu un lichid.
După vindecare, multe dintre aceste tatuaje căpătau o culoare albastru-verzuie sau gri-albăstruie caracteristică.
Tatuajele tradiționale irakiene nu erau pur decorative.
Ele puteau avea rol estetic, protector, medicinal, magic sau identitar.
Astăzi, această tradiție este amenințată cu dispariția. Proiecte academice și culturale recente din Irak încearcă să documenteze modelele, poveștile și semnificațiile tatuajelor purtate în special de femeile în vârstă din zonele centrale și sudice ale țării.
Tatuajele decorative și cele vindecătoare
Sursele etnografice fac adesea diferența între tatuajele realizate pentru înfrumusețare și cele realizate cu scop terapeutic.
Tatuajul decorativ putea acoperi o suprafață mai mare și putea include modele elaborate pe față, mâini, brațe, piept sau picioare.
Tatuajele terapeutice erau, de obicei, mai simple.
Acestea puteau fi aplicate direct pe zona în care persoana simțea durere.
De exemplu, puncte sau mici simboluri puteau fi tatuate în jurul articulațiilor dureroase sau în apropierea unei zone afectate de entorse.
Alte tatuaje erau realizate pe tâmple sau pe frunte pentru durerile de cap sau în apropierea ochilor în speranța ameliorării problemelor oculare.
Tatuarea era folosită în unele comunități și împotriva durerilor reumatice sau a altor suferințe locale.
Din punct de vedere medical modern, aceste practici nu trebuie confundate cu un tratament demonstrat științific. Ele aparțin sistemelor tradiționale de credințe și medicină populară.
Tatuajul magic și protector
În multe comunități tradiționale, tatuajul avea și o funcție magică sau protectoare.
Unele semne erau considerate capabile să protejeze persoana împotriva bolilor, spiritelor rele, deochiului sau ghinionului.
Punctele tatuate între sprâncene sau pe frunte puteau funcționa simbolic ca o amuletă împotriva deochiului.
Alte modele erau legate de fertilitate.
Femeile care doreau copii sau care trecuseră prin sarcini pierdute puteau primi mici grupuri de puncte sau simboluri pe abdomen, spate ori în zona lombară.
În unele tradiții apar grupuri de trei sau cinci puncte.
Și numerele puteau avea semnificație simbolică.
Un simplu punct aplicat pe corpul unui copil putea fi considerat protector și avea rolul de a alunga boala sau ghinionul.
În anumite relatări apare și practica tatuării unui triunghi format din trei puncte pe palmă, asociat simbolic cu fidelitatea și relația dintre soți.
Astfel de interpretări nu trebuie însă generalizate asupra întregii lumi arabe. Semnificațiile puteau varia foarte mult de la un trib, sat sau regiune la alta.
Tatuajul ca frumusețe
În multe comunități rurale și beduine, tatuajul feminin era considerat frumos.
Bărbia, fruntea, obrajii și mâinile erau printre cele mai frecvente zone tatuate.
O linie verticală pe bărbie, grupurile de puncte de pe frunte sau motivele geometrice de pe mâini puteau transforma tatuajul într-o formă permanentă de machiaj și ornament corporal.
Pentru unele femei, tatuajul putea indica maturitatea, apartenența la o comunitate sau trecerea într-o nouă etapă a vieții.
În alte situații, avea pur și simplu un rol estetic.
Este interesant că ceea ce generațiile mai tinere au ajuns ulterior să considere demodat sau nedorit fusese, cu doar câteva decenii înainte, un standard local de frumusețe.
Percepția tatuajului și influența religiei
De ce vedem astăzi relativ puține tatuaje tradiționale în multe societăți arabe?
Una dintre explicații este schimbarea profundă a normelor sociale și religioase din cursul secolului XX.
Sedentarizarea populațiilor nomade, urbanizarea, accesul la educație, schimbările în moda feminină și influența unor interpretări religioase mai stricte au contribuit la declinul tatuajului tradițional.
În islamul sunnit, opinia majoritară a juriștilor consideră tatuajul permanent realizat prin perforarea pielii ca fiind interzis.
Această interpretare se bazează, printre altele, pe hadith-uri care condamnă persoana care tatuează și persoana care se lasă tatuată.
Este însă important să nu prezentăm lumea islamică drept complet uniformă.
Există diferențe între școlile juridice și între tradițiile sunnite și șiite.
De exemplu, autoritatea religioasă șiită Ali al-Sistani consideră că tatuajul subcutanat este permis în sine și că nu împiedică efectuarea ritualurilor de purificare precum wudhu sau ghusl.
Prin urmare, afirmația simplă „islamul interzice tatuajele” nu descrie întreaga complexitate a subiectului.
Dincolo de interpretările religioase, presiunea socială este adesea la fel de importantă.
În unele comunități, un tatuaj vizibil poate fi considerat nepotrivit, rebel sau incompatibil cu valorile familiei.
Henna – alternativa acceptată
În schimb, decorarea corpului cu henna a rămas extrem de răspândită în multe regiuni arabe, nord-africane și sud-asiatice.
Henna nu presupune introducerea permanentă a pigmentului sub piele.
Colorantul pătrunde în stratul superficial al pielii și dispare treptat.
Din acest motiv, decorarea cu henna este considerată fundamental diferită de tatuajul permanent.
Modelele pot varia de la desene simple realizate pe degete și palmă până la compoziții foarte complexe care acoperă mâinile și antebrațele.
Henna este asociată frecvent cu nunțile, sărbătorile, festivitățile familiale și diferite ritualuri de trecere.
În unele societăți, ea a preluat o parte din rolul ornamental pe care tatuajul permanent îl avusese în trecut.
Schimbarea generațiilor
În a doua jumătate a secolului XX, tatuajele faciale tradiționale au început să dispară din ce în ce mai repede.
În multe comunități, femeile tinere nu au mai continuat practica mamelor și bunicilor lor.
Tatuajele vechi au ajuns astfel să fie asociate în special cu femeile născute în comunități rurale sau tribale înainte de perioada modernizării accelerate.
Astăzi, multe dintre purtătoarele acestor tatuaje tradiționale sunt femei în vârstă.
În același timp, apare un fenomen interesant: artiști, cercetători și membri ai generațiilor tinere încearcă să redescopere aceste simboluri ca parte a patrimoniului cultural.
În comunitățile kurde, de exemplu, tatuajul tradițional deq a devenit subiectul unor proiecte de documentare și chiar al unei forme de renaștere culturală.
În Irak, proiecte recente încearcă să înregistreze poveștile femeilor tatuate înainte ca această tradiție să dispară complet.
Tatuajul modern în lumea arabă
Pe de altă parte, declinul tatuajului tradițional nu înseamnă dispariția tatuajului modern.
În orașele mari din Orientul Mijlociu și Africa de Nord există tineri care aleg tatuajul contemporan exact în același mod în care o fac oamenii din Europa sau America.
Stilurile sunt însă complet diferite de vechiul daqq.
Tinerii aleg astăzi inscripții, motive florale, tatuaje minimaliste, realism, blackwork, modele japoneze sau simboluri personale.
În unele societăți, tatuajele sunt ascunse sub haine, în timp ce în altele devin mai vizibile.
Acceptarea lor diferă enorm în funcție de țară, familie, comunitate, religie și mediul social.
Libanul, Marocul, Tunisia, anumite zone urbane din Irak și alte regiuni au cunoscut în ultimele decenii o prezență mai vizibilă a culturii tatuajului contemporan, mai ales în rândul generațiilor tinere.
Nu înseamnă însă că tatuajul este acceptat în mod egal peste tot.
De la tatuajul tribal la studioul modern
Diferența dintre vechile tatuaje tradiționale și tatuajul modern este uriașă și din punct de vedere tehnic.
Tatuajele vechi erau realizate manual, prin înțepare repetată.
Instrumentele puteau consta din unul sau mai multe ace simple, iar pigmentul era introdus treptat în piele.
Nu existau ace sterile de unică folosință, mașini electrice, autoclave sau sisteme moderne de igienă.
Pigmenții erau preparați din materiale aflate la îndemână.
În tatuajul profesional contemporan, echipamentul este complet diferit.
Mașinile moderne permit controlul vitezei și adâncimii de lucru, acele sunt sterile și de unică folosință, iar cerneala profesională este produsă special pentru tatuaj.
De asemenea, mănușile, barierele de protecție, dezinfectarea și prevenirea contaminării încrucișate fac parte din standardele unui studio profesionist.
Chiar dacă scopul artistic poate fi asemănător — modificarea și decorarea pielii — procedeul modern nu trebuie confundat cu tehnicile tradiționale practicate cu generații în urmă.
O lume plină de contraste
Istoria tatuajului în lumea arabă este fascinantă tocmai datorită contradicțiilor sale.
Într-o perioadă, tatuajele puteau reprezenta frumusețea feminină, fertilitatea, sănătatea și protecția împotriva spiritelor rele.
În alte contexte, aceleași semne au ajuns să fie privite ca demodate, păcătoase sau incompatibile cu societatea modernă.
Astăzi, o femeie în vârstă dintr-un sat irakian poate purta pe bărbie un tatuaj realizat cu șapte sau opt decenii în urmă, în timp ce într-un studio modern dintr-un mare oraș din Orientul Mijlociu o persoană tânără își poate face un tatuaj realizat cu o mașină de ultimă generație.
Cele două tatuaje pot arăta complet diferit.
Totuși, ambele fac parte din aceeași istorie universală a dorinței omului de a transforma pielea într-un mijloc de expresie.
Tatuajul tradițional arab și mesopotamian nu trebuie privit doar ca o curiozitate din trecut.
El este o formă de patrimoniu cultural care păstrează în piele poveștile unor comunități, credințele lor, standardele lor de frumusețe, fricile, speranțele și identitatea lor.
Iar pe măsură ce ultimele generații care au purtat aceste tatuaje dispar, documentarea lor devine cu atât mai importantă.