Puține tradiții ale tatuajului sunt atât de ușor de recunoscut precum tā moko, arta tradițională a populației Māori din Aotearoa – Noua Zeelandă.
Spiralele, liniile adânci și compozițiile care urmăresc forma feței au devenit cunoscute în întreaga lume. Dar ceea ce astăzi mulți oameni văd doar ca un stil spectaculos de tatuaj reprezintă, în cultura Māori, ceva mult mai profund.
Moko poate vorbi despre identitate, whakapapa – genealogia și legăturile de familie –, mana, apartenență și locul unei persoane în comunitate.
În trecut, realizarea lui era un proces ritualizat și tapu. Astăzi, după o perioadă lungă de declin provocată de colonizare și schimbările sociale, tā moko trăiește o renaștere extraordinară.
Pentru Māori, moko nu este doar un desen inspirat din trecut.
Este o tradiție vie.
De unde vine cuvântul „tattoo”?
Cuvântul european tattoo provine din termenul polinezian tatau.
În timpul călătoriei sale în Tahiti din 1769, căpitanul James Cook și membrii expediției sale au întâlnit practica tatuării și au consemnat termenul în forme precum „tattow”.
Dar tatuarea exista în Pacific cu mult înainte ca navigatorii europeni să o descopere.
În diferite societăți polineziene s-au dezvoltat tradiții proprii, iar după stabilirea strămoșilor Māori în Noua Zeelandă, această artă a căpătat forme distincte.
În Aotearoa, Māori au dezvoltat inclusiv tehnici care tăiau pielea mai profund, producând șanțurile caracteristice vechiului moko. Motivele spiralate au devenit, la rândul lor, o caracteristică distinctivă a artei Māori.
Mataora și Niwareka – originea legendară a tā moko
În tradiția Māori, originea tā moko este explicată prin povestea lui Mataora și Niwareka.
Mataora era un tânăr care s-a îndrăgostit de Niwareka, o femeie din lumea de dedesubt, Rarohenga.
Cei doi s-au căsătorit, dar Mataora s-a purtat violent cu ea. Niwareka l-a părăsit și s-a întors în lumea familiei sale.
Cuprins de rușine și regret, Mataora a pornit în căutarea ei.
Drumul către Rarohenga a fost lung, iar desenele pe care le purta pe față s-au murdărit și s-au șters. Ajuns în lumea de dedesubt, a fost ridiculizat pentru decorația sa superficială.
Acolo a descoperit însă ceva diferit: moko permanent, tăiat în piele.
După ce Niwareka l-a iertat, tatăl ei, Uetonga, l-a învățat pe Mataora arta tā moko.
Când Mataora și Niwareka s-au întors în lumea oamenilor, au adus cu ei cunoașterea acestei arte.
Este o poveste mitologică, nu o explicație arheologică a apariției tatuajului. Dar pentru cultura Māori transmite ceva foarte important: diferența dintre desenul superficial și semnul permanent, precum și caracterul sacru al cunoașterii tā moko.
Legenda Mataora–Niwareka este păstrată și în prezent în prezentările maori ale originii tā moko.
Tā moko și moko – procesul și semnul
Termenii sunt uneori folosiți ca și cum ar însemna exact același lucru.
În sens tradițional, tā moko se referă la practica și procesul de aplicare a moko, în timp ce moko desemnează marcajul rezultat și, în timp, a devenit un termen general pentru tatuarea Māori.
Există însă denumiri specifice pentru diferite forme.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple este moko kauae, tatuajul bărbiei purtat de femeile Māori.
În trecut existau și termeni diferiți pentru marcajele aplicate pe alte regiuni ale corpului.
Tohunga tā moko – maestrul tatuajului
Realizarea unui moko nu era o meserie obișnuită.
Specialistul era cunoscut drept tohunga tā moko.
Acești maeștri posedau cunoștințe despre desen, genealogie, ritual și tehnicile necesare pentru a lucra pielea.
Procesul era profund ritualizat și putea fi considerat tapu – sacru, supus unor reguli și restricții speciale.
Tohunga tā moko erau respectați și puteau fi recompensați cu obiecte valoroase precum arme, mantii și pounamu, piatra verde atât de importantă în cultura Māori.
Înainte de începerea lucrului, artistul trebuia să țină cont de persoana aflată în fața sa.
Un moko facial nu era un desen aplicat peste orice chip în același mod.
Compoziția urmărea structura feței și identitatea purtătorului.
Uhi – când tatuajul era sculptat în piele
Una dintre caracteristicile care diferențiau vechiul tā moko de multe alte forme de tatuare polineziană era tehnica.
Instrumentele tradiționale erau numite uhi.
Acestea erau asemănătoare unor mici dălți și puteau fi confecționate din oase de păsări marine, inclusiv albatros.
Uhi era poziționat pe piele și lovit cu un mic ciocan.
În loc să producă doar o serie de înțepături, anumite instrumente tăiau pielea, formând șanțuri permanente.
Din această cauză, vechiul moko putea avea și o textură vizibilă.
La propriu, fața era aproape sculptată.
Instrumente de acest tip au fost documentate încă de primele expediții europene în Noua Zeelandă, iar exemplare istorice sunt păstrate în colecțiile muzeale.
Pigmentul – wai ngārahu
Pigmentul tradițional era cunoscut sub numele de wai ngārahu.
Acesta era preparat în principal din funingine sau cărbune fin, amestecat cu uleiuri ori lichide provenite din plante.
Pigmentul putea fi păstrat în recipiente speciale, uneori sculptate și decorate cu mare atenție.
Odată cu sosirea europenilor, tehnologia a început să se schimbe.
Au apărut uhi din metal, realizate inclusiv din cuie, lame și alte obiecte metalice.
Până în perioada Primului Război Mondial, acele începuseră să înlocuiască dălțile în multe situații. Metoda era mai rapidă, mai puțin dureroasă și permitea vindecarea mai rapidă.
Astăzi, numeroși tohunga tā moko folosesc aparate moderne de tatuat, deși există și practicieni care păstrează sau reinterpretează tehnicile tradiționale.
Instrumentul s-a schimbat.
Semnificația culturală nu a dispărut odată cu el.
Durerea și ritualul
Vechiul proces de tā moko putea fi extrem de dureros.
Mai ales în cazul tatuării feței, umflarea și sângerarea făceau dificilă alimentația normală.
Din acest motiv exista un instrument special, kōrere, asemănător unei pâlnii sau unui jgheab, prin care persoana putea primi hrană lichidă fără ca aceasta să atingă zona proaspăt lucrată.
Procesul era însoțit de reguli tapu, iar în unele contexte puteau fi rostite karakia – formule rituale.
O reprezentare din 1915 a unui tohunga tā moko la lucru arată artistul folosind uhi și māhoe, în timp ce un bătrân aflat în apropiere rostește karakia.
Un moko facial complet nu era realizat neapărat într-o singură ședință.
Putea fi completat treptat, pe măsură ce viața și statutul persoanei se schimbau.
Moko și identitatea
În multe texte populare, moko este descris drept un fel de „carte de identitate” Māori.
Comparația poate fi utilă pentru a înțelege ideea, dar este prea simplă dacă o luăm literal.
Moko putea exprima mana, statutul și identitatea unei persoane și putea avea legături cu whakapapa, genealogia care o conecta de familie și comunitate.
Semnele erau suficient de personale încât unii rangatira au folosit reprezentări ale propriului moko în locul unei semnături scrise.
Unele asemenea semne apar inclusiv în documentele asociate cu Tratatul de la Waitangi.
Dar nu exista o formulă universală prin care fiecare linie a feței putea fi tradusă mecanic.
Vechile scheme moderne care împart fața în opt zone și afirmă că fiecare regiune înseamnă obligatoriu „rang”, „căsătorie”, „ocupație” sau „statut” simplifică excesiv o tradiție mult mai complexă.
Moko trebuia înțeles în contextul persoanei, al whakapapa și al comunității sale.
Nu fiecare persoană importantă purta moko
O altă idee repetată frecvent este că orice Māori de rang înalt trebuia obligatoriu să fie tatuat.
Nici aceasta nu este corectă.
Moko putea indica mana și rang, dar există exemple de persoane considerate atât de tapu încât tohunga au refuzat să le tatueze.
Existau și tohunga care nu purtau moko tocmai datorită funcției lor rituale și relației apropiate cu lumea atua.
Prin urmare, absența moko nu însemna automat lipsa statutului.
Această nuanță este importantă deoarece ne împiedică să transformăm o cultură complexă într-un simplu cod grafic.
Moko al bărbaților
Moko facial masculin este probabil imaginea cea mai cunoscută a tatuajului Māori tradițional.
Modelele puteau acoperi fruntea, tâmplele, obrajii, nasul, buzele și bărbia, formând o compoziție adaptată structurii feței.
Dar tatuarea masculină nu se limita la chip.
Un alt tip spectaculos era puhoro, cu modele spiralate și curbe aplicate pe fese și coapse, uneori coborând spre genunchi.
Aceste forme urmăreau corpul și puteau crea impresia de mișcare atunci când purtătorul mergea sau dansa.
Pentru un războinic, moko putea exprima mana, identitatea și prestigiul.
Dar reducerea lui la un simplu „tatuaj de războinic” ar fi greșită.
Era parte dintr-un sistem social și spiritual mult mai larg.
Moko kauae – tatuajul femeilor Māori
Femeile Māori nu purtau, în general, același tip de moko facial extins ca bărbații.
Forma cea mai cunoscută este moko kauae, aplicată pe bărbie și, uneori, asociată cu marcaje ale buzelor.
Moko kauae putea exprima whakapapa, mana și identitatea unei femei în cadrul comunității.
Este important și pentru continuitatea tradiției.
În timp ce moko facial masculin a devenit mult mai rar în perioada colonială, femeile Māori au continuat să primească moko kauae până în secolul al XX-lea. Unele dintre femeile tatuate în anii 1920 și 1930 au trăit până în anii 1980, păstrând amintiri directe despre vechile practici.
Astăzi, moko kauae este din nou tot mai vizibil.
Whakapapa – legătura cu strămoșii
Pentru a înțelege moko trebuie înțeles conceptul de whakapapa.
Whakapapa reprezintă genealogia și relația dintre individ, familie, strămoși și comunitate.
Societatea Māori tradițională era organizată în jurul mai multor niveluri de apartenență.
Whānau reprezenta familia extinsă.
Mai multe whānau formau un hapū, iar mai multe hapū puteau forma un iwi.
Identitatea unei persoane nu exista separat de aceste legături.
Din această perspectivă, un moko nu era doar „al individului”.
El putea face vizibile relații care mergeau mult mai departe în trecut.
Mana și tapu
Două concepte esențiale pentru înțelegerea lumii Māori sunt mana și tapu.
Mana poate fi înțeles aproximativ ca autoritate, prestigiu și putere spirituală, deși termenul este mai complex decât orice traducere simplă.
Tapu se referă la sacralitate și la restricțiile asociate persoanelor, obiectelor, locurilor sau activităților cu o importanță spirituală deosebită.
De aici provine și cuvântul englezesc „taboo”, intrat în limbile europene prin contactul cu societățile polineziene.
Procesul tradițional de tā moko putea fi tapu.
Sângele, capul și transformarea permanentă a corpului nu erau lucruri banale.
Marae – locul comunității
Un alt element fundamental al culturii Māori este marae.
Mai mult decât un simplu loc de întâlnire, marae reprezintă centrul comunitar și ceremonial în care whakapapa, limba, tradițiile și relațiile dintre generații sunt menținute vii.
În secolul al XX-lea, urbanizarea a mutat numeroși Māori departe de comunitățile lor tradiționale.
Pentru mulți, marae a rămas sau a redevenit locul prin care se păstrează legătura cu iwi, hapū și strămoșii.
Aceeași mișcare de recuperare a identității avea să joace un rol important și în renașterea tā moko.
Colonizarea și declinul tā moko
Secolul al XIX-lea a adus transformări dramatice.
Colonizarea britanică, misionarismul, războaiele, pierderea terenurilor și schimbarea structurilor sociale au afectat profund cultura Māori.
Tā moko a intrat treptat în declin.
Există însă și o parte mult mai întunecată a acestei istorii.
Capetele tatuate și conservate au devenit obiecte căutate de colecționarii europeni.
Cererea a creat un comerț macabru, cunoscut astăzi prin istoria toi moko sau mokomōkai. În anumite perioade, oamenii care purtau moko puteau deveni ținte tocmai din cauza valorii comerciale a capetelor tatuate.
Comerțul a contribuit la declinul tatuării faciale.
Numeroase asemenea rămășițe umane au ajuns în muzee și colecții din întreaga lume.
Din anii 1980, Noua Zeelandă a desfășurat un amplu proces de repatriere pentru readucerea lor acasă.
Tā moko nu a dispărut
Aici trebuie corectată una dintre cele mai importante afirmații din vechiul articol.
Tā moko nu este astăzi aproape dispărut.
Este adevărat că tradiția a trecut printr-un declin dramatic.
Dar moko kauae nu a dispărut complet, iar în ultimele decenii ale secolului al XX-lea a început o puternică renaștere culturală Māori.
În anii 1970 și 1980, o nouă generație de artiști, activiști și cercetători Māori a început să recupereze tā moko ca expresie a identității indigene.
În anii 1980 renașterea devenise deja vizibilă, în anii 1990 tā moko a câștigat din nou recunoaștere ca practică artistică autentică, iar în anii 2000 procesul s-a accelerat puternic. Te Papa descrie astăzi moko drept o practică culturală revitalizată și din ce în ce mai vizibilă în Aotearoa.
Tā moko în prezent
Astăzi putem vedea din nou bărbați cu moko facial complet și femei purtând moko kauae.
Pentru mulți Māori, alegerea nu este o încercare de a imita trecutul.
Este o declarație contemporană de identitate.
Tā moko poate exprima whakapapa, legătura cu iwi și hapū, mana și apartenența la tangata whenua – oamenii pământului.
Tehnologia s-a schimbat.
Mulți artiști folosesc aparate moderne de tatuat, iar unii combină tehnicile contemporane cu principii și cunoștințe tradiționale.
Dar renașterea moko nu înseamnă pur și simplu revenirea unui stil vizual.
Înseamnă recuperarea controlului asupra unei tradiții care, timp de generații, a fost marginalizată.
Tā moko și tatuajele inspirate de stilul Māori
Popularitatea internațională a motivelor Māori a creat și o distincție importantă.
Nu orice tatuaj cu spirale inspirate din arta Māori este tā moko.
Tā moko aparține unei tradiții culturale și genealogice Māori.
Pentru tatuajele inspirate de estetica Māori, dar purtate de persoane din afara acestei genealogii, este întâlnit termenul kirituhi, care permite o diferențiere între practica culturală tā moko și arta corporală inspirată vizual de aceasta.
Această diferență este importantă mai ales astăzi, când modelele Māori pot fi găsite în cataloage de tatuaje din întreaga lume.
Un desen poate fi copiat.
Whakapapa nu poate fi copiat.
Haka, sculptura și limbajul vizual Māori
Moko nu trebuie privit izolat de celelalte arte Māori.
Spirala și formele curbe apar și în whakairo, arta sculpturii.
Casele de întâlnire, canoe, armele și obiectele din pounamu poartă un limbaj vizual care comunică cu aceeași lume a strămoșilor și genealogiei.
La fel, haka nu este pur și simplu un „dans de război”, așa cum este prezentat adesea în afara Noii Zeelande.
Există numeroase forme de haka, interpretate în contexte diferite – ceremonii, întâmpinări, comemorări, celebrarea identității sau provocări.
Celebra haka interpretată de All Blacks a făcut această formă artistică cunoscută în întreaga lume, dar reprezintă doar o parte a unei tradiții mult mai bogate.
Moko, sculptura, haka și celelalte arte nu sunt elemente independente.
Toate fac parte dintr-o cultură în care trecutul și prezentul continuă să comunice.
De la semn interzis la simbol al identității
Poate cea mai impresionantă parte a istoriei tā moko este faptul că povestea nu se termină cu dispariția sa.
La începutul secolului XX, cineva ar fi putut crede că tatuajul facial Māori va deveni doar o imagine păstrată în fotografii și muzee.
Nu s-a întâmplat așa.
Generațiile care au păstrat moko kauae, artiștii care au recuperat tehnicile și comunitățile care și-au reafirmat identitatea au transformat din nou tā moko într-o tradiție vie.
Astăzi, un moko poate fi realizat cu un aparat modern.
Poate apărea pe chipul unei persoane care lucrează într-un oraș contemporan.
Poate fi văzut la universitate, în politică, în artă sau în viața de zi cu zi.
Dar în spatele liniilor rămân aceleași concepte fundamentale:
whakapapa, mana, identitate și legătura dintre generații.
Mai mult decât un tatuaj
Privit din exterior, moko poate impresiona prin complexitatea desenului.
Pentru Māori, semnificația lui merge însă mult mai adânc decât pielea.
Este o artă legată de strămoși.
De familie.
De comunitate.
De loc.
De trecut, dar și de prezent.
Legenda spune că Mataora a coborât în lumea de dedesubt și s-a întors cu o artă care nu se mai putea șterge de pe chip.
Secole mai târziu, istoria aproape a șters această artă.
Dar Māori au adus-o din nou la suprafață.
Tā moko nu este o relicvă a trecutului. Este o tradiție care continuă să trăiască.