În pădurile tropicale din Sarawak, în partea malaeziană a insulei Borneo, tatuajul a fost timp de generații mult mai mult decât o formă de decorare a corpului. Pentru unele dintre comunitățile indigene cunoscute astăzi sub denumirea colectivă de Orang Ulu, semnele purtate pe piele exprimau identitatea, statutul social, trecerea de la o etapă a vieții la alta și relația dintre lumea oamenilor și cea a spiritelor.
Kayan, Kenyah, Lahanan și alte comunități din interiorul statului Sarawak au dezvoltat tradiții complexe ale tatuajului. Acestea nu erau identice de la un grup la altul, însă împărtășeau anumite tehnici, simboluri și credințe.
În societatea Kayan, mai ales tatuajele femeilor au atras atenția primilor cercetători europeni. La începutul secolului al XX-lea, antropologii Charles Hose și Robert Shelford au documentat în detaliu aceste practici, iar Hose și William McDougall le-au descris ulterior în lucrarea The Pagan Tribes of Borneo, publicată în 1912.
În spatele desenelor geometrice aparent simple se ascundea o întreagă lume de tradiții.
Orang Ulu – oamenii din interiorul Borneo
Termenul Orang Ulu înseamnă aproximativ „oamenii din amonte” sau „oamenii din interior” și este folosit astăzi pentru mai multe comunități indigene din Sarawak.
Printre acestea se numără Kayan, Kenyah, Lahanan și alte grupuri care au trăit tradițional în regiunile traversate de marile râuri din interiorul Borneo.
Aceste comunități nu trebuie însă privite ca un singur popor. Fiecare are propria identitate, limbă și propriile tradiții.
În trecut, tatuajele reprezentau o parte importantă a culturii mai multor asemenea comunități. Tehnicile și motivele puteau circula între grupurile vecine, dar semnificația lor era determinată de tradiția locală.
Tatuajele femeilor Kayan
În jurul anului 1900, tatuarea unei fete Kayan putea reprezenta un proces lung și riguros.
Documentele etnografice ale perioadei descriu tatuaje complexe pe antebrațe, dosul mâinilor, coapse, picioare și partea superioară a labelor picioarelor.
Întregul proces putea dura chiar trei sau patru ani.
Primele semne puteau fi realizate în copilărie. Degetele și partea superioară a picioarelor erau tatuate primele, urmate de antebrațe, iar în anii următori desenul era extins pe coapse și în jurul genunchilor.
Nu toate zonele erau tatuate în aceeași ședință. Între etape existau perioade lungi de vindecare, iar procesul putea continua până în apropierea pubertății. Sursele istorice menționează chiar că rotula era printre ultimele zone tatuate.
Tatuajele nu erau aplicate însă tuturor femeilor în exact aceeași formă.
Rangul social putea influența modelele și suprafața corpului care putea fi tatuată. Unele surse istorice arată că, în anumite comunități Kayan, tatuajele elaborate de pe coapse erau rezervate femeilor cu statut social ridicat.
Astfel, pielea devenea și un mijloc vizual prin care putea fi exprimată poziția unei persoane în comunitate.
Tatuajul și călătoria spre lumea de apoi
Una dintre cele mai fascinante credințe asociate tatuajelor Kayan era legătura lor cu existența de după moarte.
În relatările etnografice vechi, tatuajele femeilor apar ca semne cu valoare spirituală, importante nu numai în timpul vieții, ci și după moarte.
Unele interpretări consemnate de cercetătorii occidentali de la începutul secolului al XX-lea comparau aceste tatuaje cu o formă de lumină sau călăuză care ajuta sufletul în drumul său spre lumea strămoșilor.
Această idee trebuie privită cu o anumită precauție, deoarece o mare parte din informațiile păstrate în scris provin din observațiile și interpretările cercetătorilor europeni ai epocii.
Totuși, documentele arată clar că tatuajul nu era considerat o simplă podoabă. El făcea parte dintr-un sistem mai larg de credințe despre identitate, statut, spirite și lumea de după moarte.
Femeile care stăpâneau arta tatuajului
Un aspect deosebit al tradiției Kayan era rolul important al femeilor în realizarea tatuajelor feminine.
Tatuatoarea trebuia să cunoască nu numai tehnica propriu-zisă, ci și modelele, ordinea în care acestea erau aplicate și regulile rituale asociate procesului.
Era o activitate specializată, care necesita experiență și precizie.
Modelele puteau fi pregătite cu ajutorul unor blocuri de lemn sculptate în relief. Acestea erau acoperite cu pigment și presate pe piele pentru a transfera conturul înainte de începerea tatuării.
Astfel de obiecte nu sunt cunoscute doar din descrieri.
În colecția Penn Museum se păstrează, de exemplu, un bloc de tatuaj Kayan din Sarawak datat în jurul anului 1897. Piesa este sculptată în relief și era acoperită cu pigment înainte de a fi presată pe piele ca ghid pentru tatuaj.
Este o dovadă materială extraordinară a tehnicii folosite în urmă cu mai bine de un secol.
Cum se realiza un tatuaj Kayan
Instrumentele tradiționale erau relativ simple, dar utilizarea lor necesita multă experiență.
Desenul era mai întâi transferat pe piele. Tatuatoarea folosea apoi un instrument prevăzut cu mai multe vârfuri sau ace, care era lovit ritmic cu un mic ciocan.
La fiecare lovitură, vârfurile pătrundeau în piele și introduceau pigmentul.
Cerneala tradițională era preparată în principal din funingine amestecată cu lichide care îi ofereau consistența necesară.
Procesul era lent și dureros.
Pentru realizarea unor suprafețe mari erau necesare numeroase ședințe, ceea ce explică de ce tatuajele complete puteau necesita ani întregi.
Cercetările istorice arată și că existau linii și spații intenționat lăsate netatuate. Acestea făceau parte din structura desenului și nu reprezentau pur și simplu zone rămase nefinalizate.
Modelele tatuajelor Kayan
Tatuajele Kayan combinau forme geometrice, linii, spirale și reprezentări stilizate inspirate din lumea naturală.
Unele modele aveau denumiri proprii.
Sursele istorice documentează, de exemplu, motive antropomorfe pe degete, forme interpretate drept lăstari de bambus și diferite linii decorative care separau compozițiile.
Un model păstrat pe un bloc de tatuaj Kayan din secolul al XIX-lea a fost identificat în documentele muzeale drept un motiv cunoscut sub traducerea aproximativă de „câine fără coadă” și era asociat cu tatuajele de pe coapsele femeilor de rang înalt.
Aceste motive demonstrează că desenele nu erau simple ornamente alese la întâmplare.
Poziția lor pe corp, combinația dintre elemente și statutul persoanei tatuate puteau avea importanță socială și culturală.
Ritualuri, tabuuri și lumea spiritelor
Tatuarea era însoțită de numeroase reguli.
Sursele etnografice vechi descriu perioade în care tatuajul nu trebuia realizat și diferite condiții rituale care trebuiau respectate.
Sângele avea o semnificație importantă în asemenea credințe. Din acest motiv, tatuarea putea fi evitată în anumite momente considerate nepotrivite sau periculoase din punct de vedere spiritual.
În tradițiile documentate la începutul secolului al XX-lea, momentul începerii tatuării unei fete putea fi ales inclusiv în funcție de fazele lunii. Hose și McDougall consemnau că începutul procesului era legat de o anumită perioadă după luna nouă.
Aceste reguli ne arată încă o dată că tatuarea nu putea fi separată complet de universul spiritual al comunității.
Tatuajul, statutul și viața unei femei
Tatuajele puteau marca și transformarea unei fete într-o femeie adultă.
Ele erau realizate progresiv, pe parcursul mai multor ani, iar finalizarea anumitor părți putea coincide cu apropierea de maturitate.
În unele comunități, modelele elaborate indicau și rangul.
De aceea, nu putem vorbi despre tatuajul Kayan ca despre un simplu sistem decorativ în care fiecare femeie primea aceleași desene.
Vârsta, originea familială, statutul și tradiția comunității puteau influența atât forma, cât și întinderea tatuajului.
Sihan și Lahanan
Tradiții asemănătoare au existat și printre comunitățile vecine Kayanilor.
Sihan, un grup indigen mult mai mic, a păstrat elemente culturale apropiate de cele Kayan, inclusiv anumite practici de tatuare.
Și comunitatea Lahanan avea o tradiție importantă a tatuajului. În cazul femeilor, această artă putea fi transmisă între generații, iar tatuarea era asociată cu maturitatea și statutul social.
Sursele istorice și etnografice sugerează însă variații considerabile între comunități.
Din acest motiv, este mai corect să vorbim despre tradițiile tatuajului din interiorul Sarawakului decât despre un singur sistem universal de tatuaj „Orang Ulu”.
Tatuajele bărbaților
În timp ce tatuarea elaborată a femeilor Kayan era realizată în principal de femei și putea acoperi suprafețe extinse ale membrelor, tatuajele bărbaților aveau alte semnificații și forme.
În diferite comunități din Borneo, tatuajele masculine puteau fi asociate cu călătoriile, maturitatea, războiul și experiențele dobândite departe de propria comunitate.
Aici este important să evităm generalizările.
Borneo găzduiește numeroase populații indigene, iar tradițiile lor nu erau identice. Chiar și între comunități vecine, același motiv putea avea o utilizare sau o semnificație diferită.
Longhouse – centrul comunității
Viața tradițională a numeroaselor comunități indigene din interiorul Borneo era strâns legată de longhouse, casa comunală construită pentru a găzdui numeroase familii.
Longhouse-ul nu era o „casă a spiritelor”, așa cum apare uneori în traducerile vechi.
Era în primul rând o structură rezidențială și socială: un spațiu în care familiile locuiau împreună și unde se desfășura o parte importantă a vieții comunității.
Într-un asemenea mediu, tatuajul nu era o practică izolată a unui artist și a clientului său, așa cum îl percepem adesea în societatea modernă. Făcea parte din viața socială și rituală a comunității.
Declinul tatuajului tradițional
În secolul al XX-lea, practicile tradiționale de tatuare au început să se reducă în multe comunități din Sarawak.
Creștinarea, educația modernă, urbanizarea, schimbările economice și deplasarea populației au modificat profund modul de viață tradițional.
Generațiile tinere au început să părăsească longhouse-urile pentru orașe, iar tatuajele tradiționale au devenit tot mai rare.
Aceasta nu înseamnă însă că întreaga cultură Orang Ulu a dispărut.
În ultimele decenii a crescut interesul pentru conservarea și revitalizarea patrimoniului cultural, inclusiv a motivelor tradiționale, meșteșugurilor și istoriei comunităților indigene din Sarawak.
Barajul Bakun și comunitățile Orang Ulu
Unul dintre cele mai dramatice evenimente moderne pentru comunitățile indigene din regiune a fost construirea hidrocentralei Bakun.
Aici vechiul articol avea nevoie de o actualizare importantă. Barajul nu mai este un proiect care „urmează să inunde” regiunea.
Relocarea populației a avut loc în principal la sfârșitul anilor 1990. Documentele actuale ale proiectului indică faptul că peste 9.400 de persoane din aproximativ 1.640 de familii, aparținând unor comunități precum Kayan, Kenyah, Lahanan, Penan și Buket, au fost mutate din zona Upper Balui către așezarea Sungai Asap.
Alte surse estimează numărul celor afectați la aproximativ 10.000 de persoane.
Rezervorul a acoperit sate, terenuri agricole și suprafețe întinse de pădure, iar relocarea a schimbat profund viața comunităților care depindeau de râuri și pădure pentru agricultură, vânătoare, pescuit și alte activități tradiționale.
Astfel de schimbări au avut consecințe nu numai economice, ci și culturale.
Atunci când o comunitate este îndepărtată de teritoriul său ancestral, tradițiile legate de acel teritoriu devin mai greu de transmis generațiilor următoare.
O tradiție care nu trebuie uitată
Tatuajele Kayan și ale altor comunități indigene din Sarawak reprezintă una dintre cele mai fascinante pagini din istoria tatuajului.
Cu instrumente extrem de simple, tatuatoarele realizau compoziții complexe care puteau necesita ani întregi pentru a fi finalizate.
Dar adevărata valoare a acestor tatuaje nu stă numai în frumusețea desenelor.
Ele vorbeau despre familie, rang, maturitate, comunitate, lumea spiritelor și călătoria omului dincolo de viață.
Astăzi, când motivele inspirate din Borneo pot fi reproduse cu ușurință într-un studio modern de tatuaj, este important să ne amintim că formele originale nu s-au născut ca simple modele decorative.
În spatele lor se afla o cultură întreagă.
Iar uneori, pentru femeile care le purtau, tatuajele erau considerate semne care aveau să le însoțească nu doar întreaga viață, ci și dincolo de ea.