Când ne gândim la Alaska și la nord-vestul Canadei, primele imagini care ne vin în minte sunt adesea munții acoperiți de zăpadă, pădurile nesfârșite și apele reci ale Pacificului.
Dar această regiune ascunde și una dintre cele mai spectaculoase tradiții artistice indigene din America de Nord.
Pe coasta de nord-vest a Pacificului, popoare precum Tlingit, Haida, Tsimshian, Nisga’a, Kwakwaka’wakw și Nuu-chah-nulth au dezvoltat sisteme vizuale complexe în care animale, ființe ancestrale și personaje mitologice apar pe case, canoe, obiecte ceremoniale, măști, stâlpi monumentali și, în anumite comunități, pe pielea oamenilor.
Pentru Haida și Tlingit, tatuajul putea deveni o extensie a aceleiași lumi vizuale.
Un simbol nu era purtat doar pentru frumusețe.
Putea vorbi despre familie.
Despre clan.
Despre strămoși.
Despre drepturi și prestigiu.
Și despre locul unei persoane în comunitate.
Coasta de Nord-Vest – o lume construită din lemn de cedru
Coasta de nord-vest a Americii de Nord se întinde de-a lungul Pacificului, din Alaska de sud-est până în British Columbia și mai departe spre sud.
Pădurile bogate, oceanul și râurile au permis dezvoltarea unor societăți complexe, cu tradiții artistice extraordinare.
Lemnul de cedru a avut un rol fundamental.
Din el se construiau case, canoe, cutii, măști și monumente sculptate.
Astăzi acestea sunt cunoscute în întreaga lume sub denumirea generică de totem poles – stâlpi totemici.
Dar numele poate induce în eroare dacă ne imaginăm niște obiecte primitive destinate pur și simplu venerării unor animale.
Stâlpii puteau păstra istoria unei familii, puteau comemora o persoană, puteau indica identitatea celor care locuiau într-o casă sau puteau reprezenta povești și drepturi ancestrale.
Smithsonian descrie figurile de pe asemenea stâlpi – precum Raven, Bear, Eagle sau Killer Whale – drept crests, embleme asociate unor familii și clanuri și poveștilor lor ancestrale.
Totemul nu era un simplu animal protector
În literatura mai veche, cuvântul „totem” a fost folosit foarte larg.
Din această cauză s-a răspândit imaginea simplificată potrivit căreia fiecare familie avea un animal protector pe care îl venera.
Realitatea era mult mai complexă.
În cazul Tlingit și Haida este mai potrivit să vorbim despre crests – embleme de clan și familie.
Un corb, un vultur, un urs, o balenă ucigașă sau o altă ființă putea face parte dintr-o istorie ancestrală asupra căreia o familie avea anumite drepturi.
Aceste drepturi nu erau neapărat disponibile tuturor.
Povestea, cântecul, numele, dansul și imaginea puteau aparține unei anumite linii familiale.
Din acest motiv, simbolul avea valoare nu doar artistică, ci și socială.
Stâlpii care povesteau
Nu toți stâlpii aveau aceeași funcție.
Unii puteau comemora persoane decedate.
Alții puteau identifica familia care locuia într-o casă.
Existau stâlpi care prezentau istoria unei familii sau evenimente importante, iar unele monumente puteau avea și rolul de a face public un conflict sau o obligație nerezolvată.
Ceea ce aveau în comun era capacitatea de a transforma memoria într-o imagine monumentală.
Un stâlp putea deveni o istorie sculptată în lemn.
Smithsonian descrie stâlpii din Pacificul de Nord-Vest drept reprezentări ale identității tribale, de clan, familiale și individuale, precum și amintiri vizibile ale trecutului și prezentului.
De la stâlpul de cedru la pielea omului
Același limbaj artistic nu rămânea întotdeauna pe lemn.
Emblemele puteau apărea pe obiecte ceremoniale, pălării, arme, pături, cutii, canoe și alte bunuri importante.
Și puteau apărea pe corp.
Aici începe legătura fascinantă dintre arta monumentală a Coastei de Nord-Vest și tatuaj.
Pentru anumite persoane Haida și Tlingit, pielea putea deveni un alt suport pentru afișarea identității.
Tatuajul nu era însă echivalent cu alegerea unui desen modern dintr-un catalog.
Dreptul de a afișa anumite imagini putea fi legat de familie, clan și statut.
Tatuajele Haida și Tlingit
Sursele istorice descriu tatuaje pe mâini, brațe, piept, coapse, picioare și alte regiuni ale corpului.
Modelele puteau reproduce integral sau parțial emblemele familiale.
Animalele ocupau un loc important.
Printre imaginile întâlnite în arta Tlingit și Haida se află:
corbul, vulturul, ursul, lupul, balena ucigașă, broasca și alte animale sau ființe asociate poveștilor ancestrale.
Dar este important să nu construim un dicționar universal de tipul „ursul înseamnă putere” sau „vulturul înseamnă libertate”.
Semnificația depindea de povestea și drepturile familiei sau clanului care purta imaginea.
Un simbol putea avea sens tocmai pentru că aparținea unei anumite istorii.
Corpul devenea un document al identității
Aici tatuajul dobândește o dimensiune extraordinară.
Un obiect poate fi pierdut.
O pătură poate fi dăruită.
O casă poate dispărea.
Dar tatuajul rămâne pe corp.
Pentru persoanele care aveau dreptul să poarte asemenea marcaje, pielea putea deveni o declarație permanentă a apartenenței.
În vechiul material, această idee apare foarte clar: simbolurile erau afișate pe obiecte și corpuri în contexte ceremoniale, iar expunerea publică ajuta la confirmarea prestigiului și identității. Markdown lipit
De aceea, tatuajul trebuie privit împreună cu restul culturii vizuale, nu separat de ea.
Potlatch – când comunitatea confirma identitatea
Una dintre cele mai importante instituții ceremoniale ale multor popoare de pe Coasta de Nord-Vest este potlatch.
Termenul provine dintr-un cuvânt din Chinook Jargon asociat ideii de a oferi sau de a dărui.
Dar potlatch-ul era mult mai mult decât o petrecere la care oamenii primeau cadouri.
Putea marca o moarte, succesiunea unui titlu, ridicarea unui stâlp, o căsătorie, dobândirea unui nume sau alte evenimente importante.
Gazda oferea bunuri invitaților.
Prin prezența lor, aceștia deveneau martori ai evenimentului.
Astfel, bogăția nu era doar acumulată.
Era distribuită public pentru a confirma relații, drepturi și prestigiu.
De ce erau martorii atât de importanți?
Într-o societate în care multe drepturi, genealogii și istorii erau transmise oral, memoria comunității avea o valoare extraordinară.
Dacă o familie afirma public un nume, un titlu sau dreptul asupra unei anumite embleme, cei prezenți deveneau martori.
Dar martorii trebuiau recunoscuți și recompensați.
De aici importanța darurilor.
Potlatch-ul transforma memoria individuală în memorie colectivă.
Iar atunci când un copil primea un nume, un piercing sau un tatuaj într-un asemenea context, transformarea lui devenea un eveniment văzut și confirmat de comunitate.
Tatuajul și piercingul
În unele ceremonii istorice Tlingit și Haida, copiii familiilor de rang înalt puteau primi piercinguri sau tatuaje.
Fetele puteau fi tatuate pe mâini, iar băieții puteau primi marcaje pe mâini sau piept, deși practicile nu trebuie tratate ca o regulă identică pentru fiecare comunitate.
Piercingurile urechilor, nasului sau buzei puteau avea și ele importanță socială.
În anumite ceremonii, persoanele care efectuau operația primeau daruri considerabile.
Vechile relatări descriu chiar plata în pături, unul dintre bunurile importante ale economiei ceremoniale din regiune. Markdown lipit
Astfel, valoarea tatuajului nu provenea doar din desen.
Conta cine îl purta.
Cine avea dreptul asupra imaginii.
Cine îl realiza.
Și cine fusese martor.
Tatuajul ca privilegiu
Relatările etnografice din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX asociază anumite tatuaje cu rangul și bogăția.
George Thornton Emmons, care a documentat cultura Tlingit, a consemnat utilizarea emblemelor de clan în tatuaje.
În vechile descrieri, persoanele aflate în sclavie nu aveau aceleași drepturi de afișare a acestor marcaje.
Prin urmare, un tatuaj elaborat putea fi și un semn vizibil al poziției sociale.
Nu însemna însă că fiecare persoană bogată era tatuată sau că toate tatuajele aveau aceeași semnificație.
Ca întotdeauna, comunitatea și contextul contau.
Skidegate, 1900–1901 – o ceremonie păstrată în documente
Una dintre cele mai valoroase mărturii istorice despre tatuarea Haida provine din Skidegate, Haida Gwaii, la începutul secolului XX.
Antropologul John R. Swanton a petrecut aproximativ zece luni în Haida Gwaii în 1900 și 1901, documentând limba, poveștile și cultura Haida.
În documentele perioadei apar ceremonii în care participanții erau pregătiți pentru tatuare.
Dansul, cântecele, penele de vultur, statutul celor prezenți și schimbul de daruri arată că tatuarea nu era tratată ca o activitate izolată.
Făcea parte dintr-un eveniment social mai mare.
Vechea versiune a articolului păstrează o descriere foarte lungă a ceremoniei. Markdown lipit
În loc să reproducem integral relatarea, ceea ce contează pentru noi este imaginea pe care o oferă:
tatuajul era realizat în fața comunității, înconjurat de cântec, dans, purificare și recunoaștere publică.
Ki-da – tatuajul Haida
În sursele istorice apare termenul ki-da pentru tatuajul Haida.
Modelele puteau fi aplicate pe mâini, antebrațe, piept, spate, coapse și picioare.
Trusele de tatuare descrise în vechile colecții conțineau mai multe instrumente, adaptate diferitelor etape ale lucrului.
Înainte de răspândirea acelor metalice, puteau fi utilizate materiale precum osul sau spinii.
După contactul cu europenii, acele metalice au devenit disponibile și au fost integrate în tehnicile locale.
Vechiul articol descrie instrumente cu grupuri de ace fixate pe mici mânere din lemn. Markdown lipit
Negru, roșu și instrumentele tatuatorului
Relatările istorice menționează pigmenți minerali și alte materiale folosite pentru realizarea culorilor.
Unele truse descrise pentru Haida conțineau recipiente pentru pigment, pensule și instrumente cu diferite configurații de ace.
Totuși, aici trebuie să fim atenți.
Sursele vechi combină uneori pictarea corpului, tatuarea și interpretări ulterioare ale instrumentelor păstrate în colecții muzeale.
Din acest motiv nu putem presupune că fiecare instrument descris într-o colecție reprezintă o tehnică universală folosită de toți Haida.
Ceea ce putem spune cu siguranță este că tehnologia tatuării s-a modificat după apariția materialelor europene.
A fost pielea „cusută”?
Una dintre cele mai interesante ipoteze despre tatuarea Tlingit este legată de terminologia veche.
Unele surse etnografice au interpretat un termen pentru tatuare ca având sensul de „cusut pe corp”.
Acest lucru a dus la ipoteza că o formă timpurie de tatuare prin cusătura pielii ar fi putut exista și în regiune.
Metoda este bine documentată în alte societăți indigene din Arctica.
Un fir impregnat cu pigment este trecut prin piele cu un ac, lăsând pigmentul sub suprafață.
Dar pentru Tlingit dovezile directe sunt mai limitate.
Chiar articolul vechi recunoștea că nu existau martori oculari ai acestei presupuse metode. Markdown lipit
Prin urmare este mai corect să o prezentăm drept ipoteză bazată pe dovezi lingvistice și comparații etnografice, nu drept fapt demonstrat.
Nu toate popoarele Coastei de Nord-Vest sunt la fel
Aici trebuie corectată una dintre problemele importante ale textelor mai vechi.
Haida nu sunt Tlingit.
Tlingit nu sunt Tsimshian.
Nuu-chah-nulth nu sunt Chinook.
Fiecare popor are propria limbă, istorie, structură socială și propriile tradiții.
Există asemănări regionale impresionante, datorate secolelor de comerț, căsătorii, conflicte și schimburi culturale.
Dar termenul modern „Northwest Coast art” descrie o regiune artistică.
Nu înseamnă că toate comunitățile foloseau exact aceleași simboluri în același mod.
Și stâlpii nu au 25.000 de ani
În articolul vechi apare afirmația că tradiția care a produs stâlpii totemici ar avea o evoluție de peste 25.000 de ani. Markdown lipit
Asta nu o păstrăm.
Popoarele indigene locuiesc în nord-vestul Americii de Nord de foarte mult timp, dar nu avem dovezi că stâlpii monumentali cunoscuți astăzi ar avea 25.000 de ani.
Lemnul se descompune, ceea ce face dificilă stabilirea originii exacte a tradiției. Ceea ce știm este că sculptarea stâlpilor exista înainte de sosirea europenilor și are rădăcini indigene profunde.
Este o diferență importantă între vechimea populațiilor și vechimea demonstrabilă a unei forme artistice.
Colonizarea și schimbarea tradițiilor
Secolul al XIX-lea și începutul secolului XX au produs transformări dramatice pe Coasta de Nord-Vest.
Epidemiile, colonizarea, misionarismul, școlile rezidențiale și politicile guvernamentale au afectat grav comunitățile indigene.
În Canada, potlatch-ul a fost interzis prin legislația colonială începând din 1885.
Obiectele ceremoniale au fost confiscate în anumite comunități, iar practicile culturale au fost împinse în clandestinitate sau abandonate.
Tatuarea tradițională a intrat și ea în declin.
La începutul secolului XX, unele dintre ceremoniile documentate de antropologi reprezentau deja o lume aflată într-o transformare rapidă.
Stâlpii nu au dispărut
Nici povestea stâlpilor totemici nu se termină în muzeele secolului XIX.
Tradiția sculpturii continuă.
Artiști Tlingit, Haida, Tsimshian și din alte comunități creează și astăzi monumente noi.
Smithsonian notează că stâlpii contemporani continuă să exprime istoria, legătura cu strămoșii și identitatea familiilor și clanurilor.
Unele monumente vechi sunt restaurate sau replicate, iar altele sunt create pentru evenimente și comunități contemporane.
Nu este o artă moartă.
Întoarcerea tatuajului
Și tatuajul indigen de pe Coasta de Nord-Vest cunoaște astăzi o renaștere.
O nouă generație de artiști indigeni cercetează colecțiile muzeale, fotografiile vechi, obiectele familiale și tradițiile comunităților lor.
Dar renașterea nu înseamnă simpla copiere a unui tatuaj vechi.
Întrebarea fundamentală rămâne:
cine are dreptul să poarte un anumit simbol?
Într-o cultură în care anumite imagini sunt legate de clan, genealogie și istorii ancestrale, aceasta nu este o întrebare pur artistică.
Este o întrebare despre identitate.
De la cedru la piele
Poate aici se află frumusețea extraordinară a tatuajelor Haida și Tlingit.
Aceeași poveste putea exista în mai multe forme.
Putea fi spusă.
Putea fi cântată.
Putea fi dansată.
Putea fi sculptată într-un stâlp de cedru.
Putea fi pictată pe un obiect ceremonial.
Și putea fi purtată pe piele.
Un tatuaj nu era neapărat o imagine izolată.
Era o parte dintr-o poveste mai mare.
O poveste despre familie, strămoși, teritoriu și dreptul de a spune cine ești.
Stâlpul putea rămâne în fața casei.
Obiectele puteau fi păstrate în interior.
Dar tatuajul mergea cu omul.
Identitatea devenea astfel ceva ce nu doar povesteai sau sculptai.
O purtai pe propriul corp.